Îi plăcea să-l tachineze pe cel mai bun prieten al fratelui ei, de care era îndrăgostită în secret… până când el.
Andreea Marcu își rafinase până la perfecțiune ritualul strategic de livrare a cafelei, iar în fiecare dimineață de marți și de joi, exact la ora 8:47, ea traversa cu o grație studiată coridoarele executive ale impunătorului Hotel Victoria, ținând în mâini două cappuccino aburinde, în timp ce coada ei împletită, de un castaniu auriu, se legăna ritmic la fiecare pas pe care îl măsura cu atenție matematică. Unul dintre ele era, într-adevăr, destinat domnului Popescu de la contabilitate, însă celălalt reprezenta doar pretextul impecabil pe care și-l construise pentru a se ciocni, aparent din întâmplare, de Andrei Vasilescu.
În acea joi de la sfârșitul lui septembrie, soarele auriu al Bucureștiului pătrundea în valuri generoase prin ferestrele imense ale holului Hotelului Victoria, scăldând întreaga încăpere în nuanțe calde, aproape visătoare, care transformau marmura și cristalurile în suprafețe lichide de lumină, iar Andreea își netezi cu gesturi sigure fusta creion de culoarea vișinei putrede, își ajustă ecusonul prins la piept și păși în lift cu siguranța pe care o exersase în fața oglinzii de nenumărate ori.
Inima ei își începea deja acrobația obișnuită, un amestec de emoție și adrenalină, în timp ce urca spre etajul 12, acolo unde se aflau suitele corporative, deoarece Andrei Vasilescu fusese cel mai bun prieten al fratelui ei, Radu, de aproape un deceniu întreg, iar de când Radu intrase să lucreze la grupul Hoteluri Vasilescu, proaspăt ieșit din facultate, Andrei, ajuns acum la cei 34 de ani ai săi, construise un veritabil imperiu de hoteluri de lux de-a lungul întregii coaste românești a Mării Negre, dar cu toate acestea își găsea timp în fiecare săptămână să se uite la fotbal cu Radu și să golească frigiderul Andreei cu aceeași nonșalanță cu care o făcea pe vremea când erau doar niște studenți lipiți pământului.
Doar că Andreea nu mai era adolescenta aceea slăbuță, cu aparat dentar, care le pregătea sandvișuri în timpul maratoanelor interminabile de jocuri video, pentru că terminase facultatea de Turism și Management Hotelier de doi ani și lucra acum chiar în bijuteria coroanei lui Andrei, marele Hotel Victoria, iar deși își obținuse postul prin merite proprii și nu prin relații, cel puțin asta își repeta în sinea ei de fiecare dată când celelalte recepționere șușoteau despre favoritisme și pile, liftul se deschise cu un clinchet discret care o făcu să inspire adânc pentru a-și potoli tumultul interior înainte să pășească pe holul lung și tăcut.
Îl zări imediat, pentru că Andrei stătea chiar în fața sălii de conferințe, iar costumul lui gri-antracit, croit impecabil, îi contura trupul atletic cu o precizie care trăda ore întregi petrecute la sală, părul lui închis la culoare era ușor răvășit, de parcă și-ar fi trecut mâinile prin el de o mie de ori în acea dimineață, și studia ceva pe tabletă cu maxilarul încordat de concentrarea absolută care îl caracteriza în tot ce făcea.
Andreea își permise trei secunde întregi pentru a-l admira în liniște, să-i observe umerii lați care umpleau sacoul fără efort, profilul acela tăios ca de statuie, mâinile puternice care probabil semnaseră contracte de milioane de euro înainte de micul dejun, iar apoi își compuse pe chip un zâmbet degajat, exersat, și se apropie de el cu pași siguri care răsunau ușor pe marmură.
„Bună dimineața, Andrei”, rosti ea cu o voce luminoasă și caldă, folosind intenționat prenumele lui în loc de formula distantă „domnule Vasilescu” pe care o utilizau toți ceilalți angajați, „pari că ai mare nevoie de puțină cofeină în plus ca să supraviețuiești ședinței.”
El își ridică privirea spre ea și, pentru o fracțiune de secundă, ceva sclipi în ochii aceia de un cenușiu metalic înainte ca masca lui profesională, rece și impenetrabilă, să-i acopere din nou trăsăturile, iar Andreea simți cum i se oprește respirația.
„Andreea, am băut deja trei”, răspunse el cu un ton care oscila între amuzament și exasperare controlată, „vrei să mă omori cu un infarct înainte de prânz?”
„Sunt doar atentă la nevoile colegilor”, îi întinse ea cappuccino-ul suplimentar cu un zâmbet care se voia de o inocență dezarmantă, în timp ce sprânceana i se arcui ușor, „asta doar dacă nu cumva ai devenit între timp prea important ca să accepți o cafea gratis de la personal.”
Andrei luă ceașca din mâna ei, iar degetele lor se atinseră preț de o secundă care păru suspendată în timp, iar acea scânteie electrică, familiară și totuși de fiecare dată nouă, îi urcă Andreei pe braț până în umăr, dar ea își păstră expresia senină și imperturbabilă cu o stăpânire de sine pe care și-o antrenase luni la rând.
„N-o să fiu niciodată prea important pentru ceva gratis”, spuse el cu un zâmbet abia schițat, „Radu m-a învățat lecția asta încă din facultate, când împărțeam ultima pizza.”
„Cum merge fuziunea?” se interesă Andreea sprijinindu-se lejer de peretele placat cu lemn de nuc, încrucișându-și gleznele în acea poziție pe care știa prea bine că îi pune în valoare picioarele lungi, deoarece interesul ei era cât se poate de real, însă livrarea acelui interes era calculată până în cel mai mic detaliu, pentru că petrecuse ultimele luni studiindu-l pe Andrei Vasilescu din umbră și învățase exact ce butoane emoționale trebuia să apese pentru a-i crăpa armura.
Privirea lui coborî pentru o fracțiune de secundă, alunecând aproape imperceptibil în jos, înainte de a reveni imediat la chipul ei, trădând că strategia funcționa, iar vocea lui sună ușor răgușită când răspunse: „E complicat. Investitorii din Dubai impun niște condiții care ne-ar obliga să restructurăm jumătate din companie dacă vrem să semnăm.”
„Atunci spune-le nu”, replică Andreea fără să ezite, luând o gură din propria cafea cu o naturalețe care masca perfect furtuna din stomacul ei, „tu ai construit imperiul ăsta de la zero, cu mâinile tale, iar ei ar trebui să fie recunoscători că măcar te gândești să le accepți banii.”
O umbră de amuzament, sinceră de data asta, îi curbă colțul gurii lui Andrei, iar pentru o clipă zidul dintre ei păru că se fisurează.
„În afaceri nu funcționează așa lucrurile”, spuse el, iar tonul lui părea să ridice un zid invizibil între ei. „Poate că ar trebui să funcționeze”, replică ea fără să clipească, susținându-i privirea și lăsând momentul să se lungească, să se încarce de o electricitate tăcută care făcea aerul dintre ei să vibreze aproape palpabil. „Le dai oamenilor prea multă putere asupra ta, Andrei”, adăugă Andreea cu o blândețe care ascundea o provocare directă.
„Așa fac”, recunoscu el, iar vocea îi coborî cu o jumătate de ton, devenind mai gravă, mai intimă, și Andreea simți imediat schimbarea aceea subtilă din atmosferă, genul de schimbare care transformă o conversație banală într-un teren minat. Era jocul pe care îl jucau de luni întregi, un dans periculos de înainte și înapoi, de împins și de retras, în care niciunul dintre ei nu voia să recunoască cu voce tare ce creștea, încet dar sigur, între pereții tăcerilor lor.
„Domnule Vasilescu”, o asistentă vizibil emoționată își făcu apariția în cadrul ușii sălii de conferințe, cu un dosar strâns la piept ca pe un scut, „apelul cu Tokyo e pregătit și vă așteaptă pe linie.”
Vraja se rupse instantaneu, ca un pahar de cristal scăpat pe podea. Andrei se îndreptă de spate, iar armura lui profesională, rece și impenetrabilă, reveni la locul ei de parcă nici nu ar fi căzut vreodată, de parcă secundele de vulnerabilitate nu ar fi existat.
„Mulțumesc, Andreea, pentru cafea”, spuse el cu politețea aceea neutră care o scotea din minți. „Când vrei tu”, îi răspunse ea, desprinzându-se de perete cu o lentoare deliberată, calculată, și lăsându-și degetele să alunece ușor pe tocul ușii în trecere, un gest mic, dar încărcat de intenție. „Ne vedem duminică la Radu acasă.”
„N-aș rata pentru nimic în lume”, vocea lui sună fermă, sigură, dar când Andreea întoarse capul peste umăr, îl surprinse privind-o cum se îndepărtează, iar expresia de pe chipul lui, un amestec de dorință reținută și conflict interior, îi acceleră pulsul cum nu i se mai întâmplase niciodată până atunci.
Trei zile mai târziu, marele bal anual de caritate organizat de Hotel Victoria transformase salonul principal într-un tărâm de vis ireal, cu candelabre de cristal care sclipeau orbitor deasupra invitaților, cu fântâni de șampanie care bolboroseau neîncetat și cu o mulțime de oameni eleganți care pluteau pe muzică de parcă gravitația nu mai exista. Andreea se oferise voluntar pentru organizarea evenimentului, în parte pentru că era exact genul de implicare pe care o aștepta conducerea de la cineva care aspira la poziții manageriale, dar mai ales pentru că știa, cu o certitudine care îi tăia respirația, că Andrei avea să fie acolo.
Își alesese rochia cu o precizie chirurgicală, de strateg militar: mătase verde-smarald care îi îmbrățișa fiecare curbă a trupului înainte de a se revărsa într-o trenă subtilă, care șoptea la fiecare pas, iar spatele era decupat exact atât cât trebuia pentru a intriga, pentru a promite, fără să depășească însă linia fină a decenței impuse de eveniment. Părul ei castaniu-auriu era strâns într-un coc elegant, sofisticat, care îi lăsa gâtul și umerii complet descoperiți, vulnerabili, aproape dureros de atrăgători în lumina caldă a candelabrelor.
Andreea coborî majestuoasa scară principală exact la ora 20:00 fix, iar el fu primul pe care îl văzu în mulțime, ca și cum tot restul lumii ar fi fost doar un fundal neclar. Andrei stătea lângă bar, înconjurat de un grup de investitori importanți, și arăta devastator de atrăgător în smochingul lui făcut pe comandă, care părea turnat pe el, dar ceea ce o făcu pe Andreea să-și simtă genunchii moi fu clipa în care privirile li se întâlniră peste capetele celorlalți.
Conversația lui se opri brusc, la jumătatea unei fraze, iar privirea lui o urmări în coborâre cu o intensitate care o făcu să se simtă ca și cum ar fi fost singura femeie din întreg salonul, din întreaga lume, de parcă toți pereții, toate vocile, toată muzica s-ar fi dizolvat pentru a face loc doar acelui moment. Când ajunse la baza scărilor, el deja se scuzase în fața celor cu care vorbea și înainta spre ea cu pași hotărâți, siguri, inevitabili, ca un curent care nu poate fi oprit.
„Andreea”, numele ei sună diferit în gura lui în seara aceea, mai răgușit, mai flămând, încărcat de o urgență pe care nu și-o permisese niciodată până atunci. „Ești absolut răpitoare.”
„Și tu arăți foarte bine, Andrei”, acceptă ea un pahar de șampanie de la un chelner care trecea prin apropiere, folosindu-se de gest pentru a câștiga o secundă în care să-și recapete stăpânirea de sine, pentru că să aibă întreaga lui atenție concentrată asupra ei era mult mai copleșitor decât își imaginase vreodată în serile lungi în care plănuise momentul.
„Dansează cu mine.” Nu era o întrebare, era o declarație, un ordin rostit cu o voce joasă care nu admitea refuz. Andreea ridică o sprânceană, păstrând aparența de control. „Nu ar trebui să stai să-i cucerești pe investitorii ăia cu zâmbetul tău de un milion de euro?”
„I-am cucerit timp de trei ore fără pauză”, răspunse el, întinzându-i mâna cu un gest care nu lăsa loc de interpretări, iar provocarea din ochii lui era imposibil de ignorat, era o flacără care o chema. „Am nevoie de o pauză. Asta doar dacă nu cumva ți-e teamă.”
„De tine, niciodată”, minți ea pe jumătate, pentru că adevărul era că îi era teamă tocmai de cât de mult și-l dorea, și își așeză palma în mâna lui, ignorând cu bună știință vocea din capul ei care urla că pășește pe un teren periculos, alunecos, din care s-ar putea să nu mai poată ieși întreagă.
Orchestra ataca o melodie lentă, senzuală, care se revărsa ca mierea peste ringul de dans, în timp ce Andrei o conducea printre celelalte perechi, iar mâna lui se așeză cu o posesivitate naturală pe pielea goală a spatelui ei, chiar deasupra liniei rochiei, și Andreea trebui să-și înăbușe un fior care îi străbătu șira spinării din cap până-n picioare. Se potriveau perfect, ca două piese dintr-un puzzle vechi: capul ei ajungea exact la umărul lui, iar trupurile lor păreau să-și amintească o coregrafie pe care nu o învățaseră niciodată, dar pe care o știau dintotdeauna.
Trupurile lor găsiră un ritm ușor, natural, de parcă ar fi dansat împreună dintotdeauna, de parcă pașii le erau dictați de aceeași memorie ancestrală, iar respirațiile li se sincronizaseră fără efort, într-o complicitate care depășea cuvintele. „Asta e o idee foarte proastă”, murmură Andrei după câteva minute de legănare tăcută, în care lumea din jur părea că se estompase într-un fundal lipsit de importanță.
Andreea își dădu capul pe spate pentru a-l putea privi direct în ochi, sfidându-l cu o jumătate de zâmbet. „Dansul?” „Știi perfect la ce mă refer”, vocea lui deveni mai aspră, iar mâna i se încordă pe spatele ei, degetele apăsând ușor materialul fin al rochiei, ca și cum ar fi vrut să o ancoreze în realitate. „Indiferent ce joc crezi tu că joci acum…”
„Nu mă joc cu nimic”, minciuna îi lăsă un gust amar pe limbă, pentru că amândoi știau că fiecare gest, fiecare privire din ultimele luni fusese calculată, cântărită, dusă până în pragul nebuniei. „Poate ești doar paranoic, Andrei.”
Avertismentul din tonul lui îi trimise o căldură lichidă în stomac, o arsură dulce care îi urcă până în gât. „Te cunosc de când aveai 13 ani.” „Mă cunoșteai la trecut”, replică ea cu o fermitate care îi tremura ușor pe buze. „Nu mai sunt fetița aia, Andrei.”
Maxilarul lui se încleștă, iar mușchiul de pe falcă tresări vizibil sub piele. „Știu.” „Chiar știi cu adevărat?” îl provocă ea, lăsându-și degetele să traseze încet, aproape imperceptibil, gulerul sacoului lui, un gest care părea inocent, dar care era încărcat de o intimitate periculoasă. „Pentru că tu continui să mă tratezi ca pe surioara lui Radu. Ca și cum aș fi interzisă.”
„Ești interzisă”, spuse el printre dinți, dar mâna lui urcă puțin mai sus pe spatele ei, iar degetul mare începu să deseneze cercuri mici, leneșe, care contraziceau cu desăvârșire fiecare cuvânt pe care îl rostea, fiecare barieră pe care încerca să o ridice între ei. „Cine spune asta?”
„O spune fiecare regulă a prieteniei și a decenței”, șopti Andrei, atrăgând-o un milimetru mai aproape, atât de aproape încât parfumul lui o învălui complet, amețind-o. „O spune diferența de 12 ani dintre noi. O spune faptul că fratele tău este cel mai bun prieten al meu și m-ar omorî cu mâinile lui dacă doar m-aș uita la tine altfel decât trebuie.”
„Te uiți la mine altfel chiar acum”, Andreea zâmbi, simțindu-se brusc îndrăzneață, alimentată de curajul pe care doar disperarea și dorința ți-l pot da. „O faci de luni de zile. Nu îmi imaginez eu asta, Andrei.”
El închise ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi încercat să-și adune autocontrolul de prin toate colțurile ființei, iar când îi deschise din nou, dorința crudă, neșlefuită, care se citea în ei era atât de intensă încât aproape o făcu să se împiedice pe tocurile înalte.
„Nu, nu ți-o imaginezi”, mărturisirea pluti suspendată între ei, mai intimă și mai grea decât orice mângâiere, decât orice sărut furat în întuneric. Muzica se intensifică, perechile de dansatori se roteau în jurul lor într-un vârtej de culori și râsete, dar Andreea simțea că existau într-un univers separat, creat doar pentru ei doi, unde timpul curgea altfel.
„Atunci ce o să facem în privința asta?”, șopti ea, cu buzele la câțiva centimetri de bărbia lui, provocându-l să ia o decizie, să rupă tăcerea. Andrei tăcu un moment lung, interminabil, iar conflictul interior i se citea pe chip ca într-o carte deschisă, o luptă între datorie și dorință, între rațiune și instinct. Apoi se aplecă, iar buzele lui îi atinseră lobul urechii când vorbi, iar respirația lui caldă îi făcu pielea de găină.
„Absolut nimic”, spuse el cu o voce joasă, răgușită de reținere, „pentru că nu am de gând să risc prietenia mea cu Radu. Nu am de gând să risc cariera ta în compania asta. Și, mai ales, nu am de gând să risc să-ți fac rău când toată povestea asta nu o să iasă așa cum îți imaginezi tu că o să iasă.”
Cuvintele erau sensibile, raționale, responsabile, erau exact ceea ce ar fi trebuit să spună un bărbat matur, dar pentru Andreea ele fură complet devastatoare, ca o găleată de apă înghețată turnată peste un foc care ardea de prea mult timp. Se retrase puțin, doar cât să-l poată privi în ochi, și văzu determinarea de pe chipul lui luptându-se cu dorința din priviri, o bătălie pe care, momentan, o câștiga datoria.
„Crezi că mă protejezi, dar de fapt ești doar un laș”, spuse ea, iar vocea îi tremura ușor de furie și dezamăgire. Expresia lui se împietri, devenind de nerecunoscut. „Poate că sunt”, admise Andrei, iar tonul lui era tăios ca sticla spartă.
„Nu sunt o copilă naivă cu un capriciu de moment”, vocea Andreei sună fermă, în ciuda durerii surde care îi strângea pieptul ca într-o menghină. „Știu exact ce vreau. Întrebarea este dacă tu ai curajul să vrei același lucru.”
Înainte ca el să poată răspunde, înainte ca adevărul să poată ieși la suprafață, vocea lui Radu tăie momentul ca un cuțit ascuțit, spulberând vraja. „Uite-i aici, investitorii grupului din Dubai. Vor să te cunoască personal.”
Se despărțiră brusc, ca doi adolescenți prinși asupra faptului, vinovați și respirați greu. Radu apăru lângă ei, complet străin de tensiunea care electriza aerul, și îl bătu prietenește pe Andrei pe umăr, cu familiaritatea aceea care o făcu pe Andreea să strângă dinți. „Pari că ai nevoie să fii salvat de atâta discuție plictisitoare. Hai, Andrei.”
El ezită, iar ochii lui rămaseră pironiți într-ai Andreei pentru o bătaie de inimă, una singură, în care ea crezu cu toată ființa că îi va spune lui Radu să aștepte, că va termina ceea ce începuseră aici, pe ringul de dans, în fața tuturor. Dar apoi masca profesională îi reveni pe chip, netedă și impenetrabilă, ștergând orice urmă de emoție.
„Mulțumesc pentru dans, Andreea”, vocea lui era politicoasă, distantă, profesională, ștergând cu o singură frază tot ce se întâmplase între ei în ultimele zece minute, de parcă ar fi tras o linie groasă peste un capitol. „Datoria mă cheamă.”
🎧 Preferi să asculți? Apasă Play și urmărește gratuit povestea completă.
Ea îl urmări cum se îndepărtează alături de fratele ei, cu inima bătându-i cu putere în piept, cu un amestec de furie și durere care i se transforma încet în hotărâre pură, iar decizia se întări în interiorul ei ca oțelul. Andrei Vasilescu credea că o poate proteja păstrând distanța, credea că loialitatea față de Radu conta mai mult decât ceea ce creștea, viu și de neoprit, între ei doi.
Se înșela amarnic, iar Andreea se săturase până peste cap să joace la siguranță, să aștepte, să spere. Jocul abia începea, iar ea, de când se știa, jucase întotdeauna doar ca să câștige.
În săptămâna care urmă balului,
Andrei o evită cu dedicarea unui om care fuge din calea unei catastrofe iminente. Lucră din penthouse-ul lui în loc să mai coboare la hotel, anula cina de duminică la Radu invocând un drum de urgență la Constanța care apăruse din senin, și chiar încetă să-i mai răspundă la mesajele ei atent formulate, aparent casual, despre diverse chestiuni legate de hotel, mesaje care înainte primeau răspuns în câteva minute.
Andreea îl lăsă să fugă. Avusese răbdare ani de-a rândul, în timpul acelui dor tăcut și mistuitor, așa că își putea permite să mai aștepte câteva zile în plus, iar în plus, fuga lui îi spunea absolut tot ce avea nevoie să știe: Andrei Vasilescu se temea, iar bărbații ca el fug doar de ceea ce le amenință cu adevărat controlul, de ceea ce nu pot domina cu logica și cu cifrele.
Joi după-amiază, șefa Andreei o rugă să ducă niște contracte la Hotel Belvedere, acea bijuterie art deco pe care Andrei o renova cu minuțiozitate pe faleza din Mamaia. Era un drum de patruzeci de minute, tehnic vorbind în afara atribuțiilor ei directe, dar Andreea se oferi imediat, cu inima bătându-i accelerat în piept, pentru că destinul, se părea, începuse în sfârșit să joace de partea ei, să-i întindă o mână.
Hotel Belvedere era o capodoperă a anilor ’40, cu linii curbe elegante, culori pastelate delicate care prinseseră patina timpului și cu priveliști infinite către turcoazul Atlanticului, pardon, al Mării Negre, care se spărgea ritmic de plajă într-un cântec vechi de când lumea. Echipele de muncitori goleau interiorul cu grijă, păstrând fațada istorică cu o atenție aproape religioasă, iar întregul loc mirosea a vopsea proaspătă amestecată cu sare de mare, un parfum care îi dădu Andreei un sentiment ciudat de nou început.
Îl găsi pe Andrei la etajul al treilea, aplecat peste niște planuri pe care le studia împreună cu arhitectul-șef, iar el își ridică privirea la auzul clinchetului tocurilor ei pe podeaua provizorie din placaj, și ceva crud, sălbatic, îi traversă chipul pentru o fracțiune de secundă înainte să-și recapete controlul acela de fier cu care se mândrea.
„Andreea, ce cauți aici?” întrebă el, iar surprinderea din voce nu reușea să mascheze perfect iritarea. „Livrare”, ridică ea mapa din piele, cu un zâmbet profesional care nu-i atingea ochii. „Autorizațiile pe care le-ai cerut. Domnul Popescu a spus că sunt urgente și că nu suportă amânare.”
Arhitectul privi de la unul la altul, simțind clar curentul subteran, tensiunea aceea electrică ce plutea între ei, și își drese vocea stânjenit. „Vă las singuri un moment, domnule Vasilescu. Mă duc să verific măsurătorile în suita principală.”
Când rămaseră singuri, Andrei lăsă tableta pe o masă improvizată și își încrucișă brațele la piept, într-o postură defensivă. Își dăduse jos sacoul, iar cămașa albă, cu mânecile suflecate până la coate, lăsa la vedere antebrațele bronzate, puternice, iar pe un umăr avea o pată de praf de la șantier. Arăta obosit, al naibii de frumos și profund deranjat de prezența ei acolo, o combinație care o făcu pe Andreea să-și simtă genunchii moi.
„Puteai să le scanezi și să mi le trimiți pe mail”, spuse el tăios, ca o acuzație. „Puteam”, admise Andreea, înaintând până la fereastra largă, de unde privi marea care se spărgea de țărm cu o furie constantă, hipnotică. „Dar atunci nu am fi avut ocazia asta să vorbim față în față.”
„Nu avem nimic de discutat.” Ea se întoarse spre el, lent, măsurându-l. „Pentru că mă eviți de o săptămână întreagă, asta mi se pare un subiect care merită discutat, Andrei. Unul foarte serios.”
Andrei își frecă podul nasului cu două degete, un gest de oboseală și frustrare pe care îl făcea doar când era cu adevărat la capătul răbdării. „Am fost ocupat.” „Ești mereu ocupat. Asta nu te-a oprit niciodată să treci pe la noi acasă înainte. Să golești frigiderul cu Radu.” Andreea se apropie cu încă un pas, văzând cum el se încordează, cum fiecare mușchi din corpul lui intră în alertă. „Ce s-a schimbat, Andrei?”
„Nimic nu s-a schimbat.” „Mincinosule.” Era deja suficient de aproape încât să vadă umbra de barbă de pe maxilarul lui, mica cicatrice de deasupra sprâncenei stângi, o amintire a unui meci de fotbal din facultate pe care i-o povestise Radu cândva. „Ai simțit același lucru ca mine pe ringul de dans? Ai recunoscut asta atunci. Un moment de slăbiciune, ai spus.”
Vocea lui era fermă, de nezdruncinat, dar ochii îl trădau cu fiecare clipire. O urmăreau ca pe ceva periculos și fascinant în același timp, ca pe un incendiu de care nu te poți apropia, dar de la care nu-ți poți lua privirea. „Unul pe care nu am de gând să-l repet.”
„De ce? Pentru că ți-e frică de ce s-ar putea întâmpla dacă o faci?”
„De ce nu?” Andreea întinse mâna și își sprijini palma plat pe pieptul lui, simțind inima lui bătând nebunește sub materialul subțire al cămășii, un ritm haotic care îi trăda tot autocontrolul. „Dă-mi un singur motiv bun care să nu fie despre Radu, nici despre regulile companiei, nici despre diferența de vârstă dintre noi. Un motiv care să fie doar despre tine și despre mine, aici, acum.”
Andrei îi prinse încheietura cu degetele lui puternice, dar nu o îndepărtă, iar degetul lui mare găsi punctul pulsului ei și apăsă ușor, de parcă ar fi vrut să-i măsoare bătăile inimii. „Pentru că te-aș distruge, Andreea. Bărbați ca mine nu fac relații, nu fac ‘pentru totdeauna’. Iar tu meriți pe cineva care să-ți poată oferi asta, care să-ți poată promite stabilitate.”
„Poate că nu vreau ‘pentru totdeauna’”, minciuna îi ieși ușor de pe buze, pentru că adevărul era că îl voia pentru fiecare zi care îi mai rămânea de trăit. „Poate că te vreau doar pe tine, așa cum ești, acum.” El scoase un râs amar, lipsit de umor. „Nici măcar nu știi ce ceri de la mine.”
„Atunci arată-mi”, Andreea mai făcu un pas, până când trupurile lor aproape că se atingeau, iar căldura lui o învălui complet, făcând-o să se simtă amețită. „Nu mai lua decizii în locul meu. Nu te mai ascunde în spatele lui Radu ca după un scut. Fii sincer o dată în viață despre ce vrei cu adevărat.”
„Nu”, controlul de care Andrei se agăța cu disperare se destrămă vizibil, ca un zid care se prăbușește cărămidă cu cărămidă. Strânsoarea lui pe încheietura ei se întări, iar cealaltă mână urcă pentru a-i cuprinde maxilarul cu o delicatețe care contrazicea forța din degete. „Ceea ce vreau eu e periculos.”
„Noroc că mie îmi place pericolul”, șopti ea, provocatoare. Pentru o clipă suspendată în timp, rămaseră înghețați în acel spațiu încărcat, la granița fragilă dintre reținere și capitulare, iar Andreea văzu exact momentul în care Andrei luă decizia, când ceva se rupse definitiv în el. Ochii i se întunecară până deveniră aproape negri, respirația i se schimbă, devenind sacadată, și atunci o sărută cu o foame care îi fură aerul din plămâni și orice gând coerent.
Nu avea absolut nimic de-a face cu sărutul cast, grijuliu, pe care ea și-l imaginase în anii lungi de reverii și dorință neîmplinită. Acesta era crud, devorator, sălbatic. Gura lui Andrei o revendica pe a ei de parcă s-ar fi înecat și ea ar fi fost singura lui sursă de oxigen, singura lui șansă la supraviețuire. Mâinile lui i se afundară în păr, împrăștiind agrafele pe podea fără să-i pese, în timp ce celălalt braț o cuprinse de talie și o lipi de el cu o forță care nu lăsa loc de îndoială.
Andreea răspunse cu aceeași pasiune disperată, cu aceeași nevoie acumulată în ani. Degetele ei se încleștară în cămașa lui, încercând să-l tragă și mai aproape, de parcă distanța dintre ei ar fi fost insuportabilă. Îl dorise atât de mult timp încât realitatea momentului aproape o copleșea, o amețea. Andrei avea gust de cafea amară, de mentă și de ceva unic, doar al lui, un gust pe care știa că nu-l va uita niciodată și că nu voia ca momentul acesta să se termine vreodată.
Un tunet bubui deasupra capetelor lor, iar ploaia începu să lovească violent în geamurile mari, dar niciunul dintre ei nu observă, pierduți în lumea lor. Când, în sfârșit, se despărțiră, amândoi gâfâind, cu respirația tăiată, Andrei își sprijini fruntea de a ei, închizând ochii. „Asta e o nebunie”, șopti el, cu vocea răgușită.
„Știu”, Andreea zâmbi, triumfătoare și îngrozită în egală măsură, cu inima bubuindu-i în piept. „Fă-o oricum.” El se retrase puțin, doar cât să o poată privi, iar conflictul i se citea pe chip ca o rană deschisă. „Radu nu o să mă ierte niciodată pentru asta.”
„Radu nu are drept de vot în viața mea amoroasă”, spuse ea ferm. „E cel mai bun prieten al meu, Andreea, singurul prieten adevărat pe care îl am. Nu pot să-l trădez așa, nu pot să-i fac asta.”
„Să-l trădezi ar însemna să-l minți”, Andreea îi cuprinse fața între palme, forțându-l să o privească în ochi. „Îi spunem adevărul. Înfruntăm consecințele împreună, orice ar fi.” Andrei căută în ochii ei ca și cum ar fi căutat certitudinea, un semn că ea înțelegea cu adevărat ce cerea de la el, ce furtună dezlănțuiau.
„Ești atât de tânără”, murmură el, aproape cu durere. „Nu ai nici cea mai vagă idee cât de complicat o să devină totul după asta.” „Nu mai folosi vârsta mea ca pe o scuză ieftină”, frustrarea i se strecură în voce, tăioasă. „Am 22 de ani, Andrei. Am o diplomă, am o carieră și am suficient bun-simț încât să știu ce vreau, lucru pe care nu-l pot spune despre tine în momentul ăsta.”
Replica ei aprinse ceva periculos în el, o flacără de furie și dorință amestecate. „Crezi că nu știu ce vreau? Te-am dorit din clipa în care ai intrat în biroul meu acum șase luni cu rochia aia bleumarin și mi-ai spus, fără să clipești, că strategia mea de retenție a angajaților e învechită și ineficientă. Te-am dorit de fiecare dată când apăreai cu cafeaua aia și cu zâmbetul ăla care spunea clar că știi exact ce efect ai asupra mea. Te-am dorit atât de mult încât îmi petrec nopțile treaz, urându-mă pentru asta, urându-mă pentru că nu pot să te scot din minte.”
Mărturisirea pluti suspendată între ei, crudă, onestă, sfâșietoare, și Andreea simți cum lacrimile îi înțeapă ochii, dar nu de tristețe, ci de o ușurare imensă. „Atunci încetează să mai lupți împotriva a ceea ce simți. Încetează să mai fugi.”
„Nu pot să-ți ofer ce meriți”, spuse Andrei cu o voce joasă, aproape frântă, care o duru mai tare decât orice refuz. „Lucrez 80 de ore pe săptămână, călătoresc non-stop dintr-un oraș în altul. Nu sunt făcut pentru cineva, Andreea. O să te dezamăgesc.”
„Nu am avut niciodată o relație care să dureze mai mult de șase luni pentru că sunt căsătorit cu compania mea”, spuse Andrei cu un soi de resemnare amară, de parcă ar fi recitat o sentință. „Tu meriți pe cineva care să te pună pe primul loc, care să-ți ofere timp și prezență.”
„Și dacă eu vreau pe cineva care să înțeleagă ce înseamnă ambiția? Și dacă vreau pe cineva care să mă provoace să devin mai bună în loc să-mi ceară să fiu mai puțin, să mă micșorez ca să încap în viața lui?” Andreea făcu un pas înapoi, oferindu-i spațiu, lăsând aerul să circule între ei, deși fiecare celulă din corpul ei țipa să se lipească din nou de el. „Nu mă salvezi de nimic, Andrei. Doar că ți-e prea frică să încerci, ți-e frică să pierzi controlul.”
Înainte ca el să poată răspunde, să contraatace cu un alt argument logic, telefonul lui sună strident, spărgând tensiunea, iar când se uită la ecran, păli vizibil, de parcă ar fi văzut o fantomă. „Vezi? E Radu”, stomacul Andreei se strânse într-un nod dureros, dar își păstră vocea fermă, fără fisură. „Răspunde.”
Andrei ezită pentru o secundă care păru o eternitate, apoi glisă degetul pe ecran ca să accepte apelul. „Salut, prietene. Ce s-a întâmplat?” Nu putea auzi ce spunea Radu de la celălalt capăt al firului, dar văzu cum expresia lui Andrei se schimbă de la precauție la îngrijorare reală, sinceră. „Când? Bine. O pauză lungă, încărcată. „Nu pot să ajung acolo în 20 de minute. Spune-i că vin acum.”
Închise apelul și o privi pe Andreea cu ceva ce semăna izbitor cu vinovăția. „Mama ta a căzut și și-a fracturat glezna. Radu e cu ea la spital acum, dar are prezentarea aia importantă într-o oră la care nu poate lipsi sub nicio formă. M-a rugat să merg eu să stau cu ea, să-i țin companie.”
Orice gând legat de sărutul lor, de mărturisiri, de viitor, se evaporă instantaneu, spulberat de grijă. „Vin cu tine”, spuse Andreea fără să stea pe gânduri.
Călătoriră spre spital într-o tăcere încordată, apăsătoare, iar greutatea a ceea ce se întâmplase între ei cu doar câteva minute în urmă îi apăsa pe amândoi ca o umiditate sufocantă, ca o presiune care anunța o furtună. Mama Andreei, doamna Gabriela Marcu, era o femeie cu un caracter de fier, care crescuse singură doi copii după ce soțul ei murise pe neașteptate, iar gândul de a o vedea rănită, vulnerabilă, îi strângea Andreei pieptul ca o gheară rece.
La spital o găsiră într-o rezervă privată, cu piciorul stâng ridicat și imobilizat în ghips, iar pe față avea mai degrabă o expresie de enervare profundă decât de durere fizică. „Asta e o prostie”, le spuse ea de cum îi văzu în prag. „Le-am zis că mă puteam descurca și singură să ajung acasă, că nu era nevoie de tot circul ăsta.”
„Mamă”, Andreea alergă lângă patul ei, iar ușurarea o inundă când văzu că, în afara gleznei, mama ei părea întreagă. „Ți-ai fracturat glezna, nu e o joacă.” „E doar o mică fisură, o exagerare”, replică Gabriela, fluturând din mână cu dispreț. „Foarte dramatici toți, insistând să mă țină internată toată noaptea ca pe un bibelou fragil.” Strânse mâna fiicei sale și abia atunci îl observă pe Andrei, care rămăsese în pragul ușii. „Andrei Vasilescu, intră odată și nu mai sta acolo ca o stafie care bântuie pe holuri.”
El intră cu un zâmbet mic, aproape timid, care contrasta puternic cu imaginea de CEO neînduplecat. „Da, doamnă.” „Radu mi-a spus că le faci probleme asistentelor”, continuă ea, cu o sclipire jucăușă în ochi. „Asistentele sunt exagerat de precaute”, Gabriela agită mâna din nou, dar pe chip i se citea mulțumirea. „Dar mă bucur că ați venit amândoi. Mă salvați de la moartea prin plictiseală.”
În următoarea oră îi ținură companie, depănară amintiri, râseră la comentariile tăioase ale Gabrielei despre ineficiența sistemului din spitale și despre mâncarea de acolo, dar Andreea simțea tensiunea care radia dinspre Andrei, felul calculat, aproape dureros în care evita să o privească direct, de parcă simpla ei imagine l-ar fi ars.
Când Gabriela adormi în cele din urmă, răpusă de oboseală și de calmante, Andreea îl urmă pe Andrei pe holul lung și luminat artificial. „Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat”, spuse ea cu voce joasă, dar hotărâtă. „Nu aici”, maxilarul lui era încordat, o linie dură care îi trăda încordarea. „Nu acum.”
„Atunci când, Andrei? Când o să fie momentul potrivit pentru tine?” „Nu știu, Andreea. Am nevoie de timp să gândesc, să pun lucrurile în ordine.” Înainte ca ea să poată răspunde, înainte ca frustrarea să explodeze din ea, Radu apăru la capătul holului, încă în costumul de la prezentare, cu o geantă de laptop pe umăr. Se apropie cu un zâmbet recunoscător, obosit.
„Mulțumesc că ați venit amândoi. Cum se simte?” „Se odihnește și le face zile fripte celor din personal”, spuse Andrei, forțând un ton lejer. Radu izbucni într-un râs scurt și îl bătu pe umăr pe prietenul său, cu afecțiunea aceea frățească pe care o aveau dintotdeauna. „Asta e mama. Se întoarse spre Andreea, iar privirea i se îmblânzi. „Nu trebuia să vii. Știu că aveai sesiunea aia de training azi.”
„Familia e pe primul loc”, spuse Andreea automat, cuvintele acelea pe care le auzise de atâtea ori, conștientă dureros de prezența lui Andrei atât de aproape, de parfumul lui care îi umplea simțurile și o făcea să se simtă amețită. „Întotdeauna”, expresia lui Radu se îmblânzi și mai mult, plină de o iubire frățească pură. „Sunt un om norocos că vă am pe voi doi. Serios, nu știu ce m-aș face fără cele două persoane favorite ale mele din lumea asta.”
Cuvintele căzură între ei ca o lovitură fizică, grea și neașteptată. Andreea văzu cum Andrei tresări vizibil, cum vinovăția îi inundă chipul, transformându-i trăsăturile. Când Radu intră în rezerva mamei lor, Andrei se întoarse spre ea cu ochii devastați, goi de orice altceva în afară de regret.
„Nu pot să-i fac asta”, șopti el, iar vocea îi tremura. „Îmi pare rău, Andreea. Îmi pare atât de rău pentru tot.” Și plecă, lăsând-o singură pe holul steril al spitalului, cu inima făcută țăndări, la fel ca glezna fracturată a mamei ei, doar că mult mai dureros și infinit mai greu de vindecat.
Două săptămâni de tăcere absolută urmară incidentului din spital. Andrei se afundă în muncă de parcă ar fi fost posedat, ridicând ziduri și mai înalte în jurul lui, iar de data asta Andreea nu-l mai urmări, nu-l mai căută. Se aruncă și ea în propria carieră cu o determinare născută din durere. Se oferi pentru ture suplimentare, studie intens pentru certificarea în management hotelier și se prefăcu, zi de zi, că inima ei nu se frânge puțin mai mult cu fiecare răsărit de soare.
Radu observă că ceva nu era în regulă. Într-o seară o colțări în apartamentul ei, cu două cutii de pizza în mână și îngrijorarea scrisă pe toată fața, în fiecare rid. „Hai, spune-mi. Ești ciudată de la faza cu mama. Ce se întâmplă cu tine?”
Andreea se gândi să mintă. Devenise expertă în asta în ultimii ani, ascunzându-și sentimentele în spatele unor zâmbete strălucitoare și al unor conversații superficiale, dar stând acolo, cu fratele ei, omul care o crescuse la fel de mult ca mama ei după moartea tatălui lor, realiză că nu mai putea continua așa, că o sufoca.
„Trebuie să-ți spun ceva”, zise ea încet, cu vocea gâtuită de emoție, „și probabil o să mă urăști pentru asta, o să mă vezi altfel.” Radu lăsă jos felia de pizza, iar expresia i se schimbă instantaneu în modul „frate mai mare protector”, gata de luptă. „Orice ar fi, nu te-aș putea urî niciodată. Te-a rănit cineva? Pentru că îl distrug cu mâinile mele.”
„Nu. Da, într-un fel”, Andreea trase adânc aer în piept, adunându-și tot curajul. „Sunt îndrăgostită de Andrei.” Tăcerea care urmă fu asurzitoare, grea ca plumbul. Radu o privi de parcă brusc ar fi început să vorbească într-o limbă străină, de neînțeles. „Poftim? Ești ce?”
„Sunt îndrăgostită de Andrei Vasilescu de ani de zile”, acum că începuse, cuvintele ieșiră ca un torent pe care nu-l mai putea opri, ca un baraj care se rupe. „Știu ce o să spui, că sunt prea tânără, sau că e cel mai bun prieten al tău, sau că e nepotrivit, că e o nebunie, dar nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă de reguli.”
„Îl iubesc, Radu, și el mă iubește la rândul lui, chiar dacă îi este mult prea teamă să recunoască asta cu voce tare, chiar și față de el însuși”, spuse Andreea, iar cuvintele îi ieșiră din piept cu forța unei mărturisiri care așteptase ani de zile să fie rostită.
Radu se ridică brusc în picioare și începu să măsoare camera cu pași mari, agitați, de parcă spațiul dintre pereți devenise dintr-odată prea mic pentru furtuna din el. „De cât timp? De cât timp durează toată povestea asta între voi?”
„Nu s-a întâmplat nimic concret”, răspunse Andreea, încercând să-și păstreze vocea calmă, deși mâinile îi tremurau. „Ne-am sărutat o singură dată, la Hotel Belvedere, și după aceea a fugit de mine ca de ciumă pentru că nu putea suporta ideea de a te trăda. A ales prietenia ta în locul meu. Și îl înțeleg, Radu, pe bune că îl înțeleg, dar asta nu înseamnă că doare mai puțin.”
Totul explodă în clipa aceea, ca o bombă cu ceas care ajunsese la zero. „Andrei te-a sărutat”, vocea lui Radu urcă o octavă, plină de neîncredere și de o furie abia stăpânită care îi făcea venele de la gât să i se umfle. „Cel mai bun prieten al meu a sărutat-o pe surioara mea.”
„Nu mai sunt o copilă”, Andreea sări în picioare, cu ochii arzând de o determinare pe care nici ea nu și-o știa. „Sunt o femeie în toată firea care știe exact ce vrea. Da, ne-am sărutat. Și a fost incredibil, a fost înfricoșător, a fost tot ce am visat vreodată în serile în care mă mințeam că o să-mi treacă. Dar el nu-și permite să aibă asta, să mă aibă pe mine, pentru că e îngrozit de ce ai putea crede tu, de ce ai putea spune.”
Radu își trecu mâinile prin păr, prins într-un vârtej de furie, confuzie și o durere surdă pe care nu știa cum să o gestioneze. „Toată situația asta e o nebunie. Pentru tine când a început totul? Când ai început să-l vezi altfel?”
„Când aveam 16 ani și el mă ajuta să învăț pentru admiterea la facultate”, lacrimile îi umplură ochii Andreei, dar refuză să le lase să curgă. „Era răbdător, era blând, mă trata de parcă aș fi fost inteligentă, de parcă părerea mea ar fi contat, nu ca pe surioara enervantă a prietenului lui care se bagă în seamă. Pentru el cred că a început de curând, poate acum șase luni, dar se luptă cu sentimentul ăsta din cauza ta, din cauza mea, din cauza tuturor motivelor greșite.”
Radu se opri din mersul lui agitat prin cameră. „Andreea, ai idee cât de complicat e tot ce spui? Andrei are 12 ani peste tine. E un dependent de muncă care n-a avut niciodată o relație serioasă în viața lui. E cel mai bun prieten al meu din facultate, omul cu care am împărțit totul.”
„Știu toate astea”, frustrarea Andreei explodă, în sfârșit, după ani de tăcere. „Crezi că nu m-am gândit la fiecare motiv pentru care povestea asta e o idee catastrofală? Că nu mi-am făcut liste în cap la trei dimineața? Dar îl iubesc oricum, Radu, și tu nu poți să-mi spui pe cine am voie să iubesc și pe cine nu, nu mai sunt copil.”
Radu tăcu un timp îndelungat, studiind chipul surorii lui ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată, încercând să împace imaginea fetiței pe care o crescuse cu femeia hotărâtă din fața lui. „Chiar te iubește și el?”
„Da”, vocea Andreei sună sigură, fermă, fără urmă de îndoială. „Doar că e mult prea loial ție ca să facă ceva în privința asta, idiotul ăla nobil și sacrificat.”
Radu se lăsă să cadă pe canapea, de parcă picioarele nu-l mai țineau. „Idiotul ăla nobil și sacrificat”, repetă el cu un oftat. „Stai, nu ești furios pe noi?”
„Oh, sunt furios”, Radu o privi cu o expresie complicată, un amestec de exasperare și afecțiune. „Dar nu din motivele pe care le crezi tu. Sunt furios pentru că cel mai bun prieten al meu s-a torturat luni de zile în loc să vorbească pur și simplu cu mine. Sunt furios pentru că tu ai suferit în tăcere și ai crezut că trebuie să duci singură toată greutatea asta. Și sunt al naibii de furios pentru că amândoi păreți să credeți că sunt vreun tiran care și-ar pune confortul personal mai presus de fericirea voastră.”
Andreea se așeză încet pe marginea fotoliului, nevenindu-i să creadă ce aude. „Nu ești supărat pe noi? Pe ce se întâmplă între mine și Andrei?”
„N-am spus asta”, Radu își frecă fața cu palmele, obosit. „Toată situația asta e ciudată, al naibii de ciudată, și o să-mi ia ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea. Dar Andreea, tu ești cea mai importantă persoană din viața mea. Ai fost din clipa în care tata a murit și a trebuit să învăț, peste noapte, să fiu și frate mai mare, și tată pentru tine. Dacă Andrei te face fericită, dacă te tratează așa cum meriți, atunci o să mă descurc eu cu partea ciudată. Pe bune.”
Speranța înflori în pieptul Andreei, caldă și luminoasă după atâta întuneric. „Pe bune?” „Dar”, ridică el un deget avertizând-o, „dacă te rănește, dacă îți frânge inima, îi rup fiecare os din corp. Cel mai bun prieten sau nu, îl termin.”
Andreea izbucni într-un râs printre lacrimi și se aruncă în brațele fratelui ei, strângându-l cu toată puterea. „Mulțumesc.” „Nu-mi mulțumi încă”, Radu o strânse tare în brațe, iar vocea lui avea o undă de amuzament resemnat. „Încă trebuie să-l convingi pe încăpățânatul ăla dependent de muncă că merită să fie fericit. Și cunoscându-l pe Andrei, partea asta o să fie, de departe, cea mai grea.”
Avea dreptate. În aceeași seară, Andreea apăru la penthouse-ul lui Andrei, înarmată cu binecuvântarea lui Radu și cu propria ei determinare de nezdruncinat, care ar fi putut dărâma ziduri. Îl găsi în biroul lui de acasă, înconjurat de contracte și hârtii, cu cearcăne adânci sub ochi, de parcă nu mai dormise de zile întregi, de parcă vinovăția îl rodea pe dinăuntru.
„Trebuie să vorbim”, anunță ea, intrând fără să aștepte invitație, cu o siguranță pe care nu o simțea pe deplin, dar pe care o afișa oricum. Andrei ridică privirea, iar pe chipul lui trecură, într-o fracțiune de secundă, șocul și un dor profund, visceral. „Andreea, n-ar trebui să fii aici.”
„Am vorbit cu Radu”, spuse ea direct, fără ocolișuri. El păli instantaneu, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din obraji. „Ce?” „I-am spus tot. Cum mă simt, despre sărut, despre cum te-ai martirizat luni de zile pentru că ești prea loial pentru binele tău, pentru binele nostru. Ne-a dat binecuvântarea lui. Așa că ți s-au terminat scuzele, Andrei.”
Andrei se ridică încet în picioare, cu mișcările precaute ale cuiva care se apropie de un animal periculos, imprevizibil. „I-ai spus lui Radu.” „S-a enervat la început, normal, dar după aia a zis că dacă mă faci fericită, o să accepte situația”, Andreea se apropie și mai mult, reducând distanța dintre ei până când nu mai rămase decât aerul încărcat. „Așa că singurul lucru care ne mai desparte acum ești tu și frica ta.”
„Nu mi-e frică”, spuse Andrei, dar vocea îi tremura ușor, trădându-l.
Dar vocea lui era lipsită de convingere, goală, ca o coajă fără miez. „Ba da, ai”, îl contrazise ea, sigură pe fiecare cuvânt. „Ești îngrozit de eșec în ceva care contează cu adevărat. Compania ta, pe aia o controlezi. Muncești până la epuizare, triumfi, bifezi obiective, dar relațiile… relațiile sunt un haos, imprevizibile, și ai putea să fii rănit de-adevăratelea, nu doar la orgoliu.”
Andreea ajunse lângă el și își puse palmele pe pieptul lui, simțindu-i inima bătând ca un ciocan sub cămașa subțire. „Ghici ce? Și eu sunt îngrozită”, șopti ea. „Dar sunt dispusă să încerc oricum, cu tot riscul.” Andrei îi acoperi mâinile cu ale lui, mari și calde, și o privi în ochi, căutând ceva, un răspuns, o garanție.
„Și dacă dau greș? Și dacă nu pot fi ce ai tu nevoie să fiu?” „Atunci rezolvăm împreună”, spuse Andreea simplu, de parcă ar fi fost cel mai evident lucru din lume. „Așa funcționează relațiile, Andrei. Nu ești singur în asta. Nu mai ești singur, punct.”
Zâmbi, iar zâmbetul ei avea o blândețe care îl dezarma. „Mă ai pe mine, îl ai pe Radu. Ai oameni care te iubesc și care vor să te vadă fericit. Încetează să mai alungi asta, încetează să te mai pedepsești.”
„Nu te merit”, șopti el, cu o sinceritate care o duru. „Probabil că nu”, recunoscu ea cu un zâmbet poznaș. „Dar ești blocat cu mine oricum. Așa că obișnuiește-te cu ideea.”
Se ridică pe vârfuri și îl sărută ușor, tandru, un sărut care spunea mai mult decât o mie de declarații. „Încetează să mai fugi. Permite-ți să ai asta. Permite-ți să ne ai pe noi.”
Pentru o clipă, Andrei rămase complet nemișcat, iar Andreea se temu că mersese prea departe, că îl împinsese dincolo de limita lui. Apoi, brațele lui o cuprinseră brusc, o traseră aproape cu o forță disperată, și o sărută cu o intensitate care vorbea despre săptămâni întregi de negare, de dorință reprimată, de nopți nedormite.
„Te iubesc”, murmură el împotriva buzelor ei, cuvintele ieșindu-i gâtuite, de parcă ar fi fost ținute captive prea mult timp. „M-am luptat atât de tare să nu o fac, să nu simt asta, dar te iubesc atât de mult încât mă îngrozește.”
„Și eu te iubesc”, Andreea zâmbi împotriva gurii lui, cu lacrimi de ușurare în ochi. „Acum încetează să mai fii idiot și recunoaște că vrei asta, că ne vrei.” „Vreau asta”, Andrei dădu din cap, cu fruntea lipită de a ei. „Te vreau pe tine. Cu fiecare parte complicată, înfricoșătoare, minunată pe care o presupune asta.”
Își petrecură restul nopții vorbind cu adevărat, despre așteptări, despre temeri, despre cum ar arăta o relație între ei în lumea reală, nu în fantezii. Andrei mărturisi că nu mai lăsase pe nimeni să se apropie niciodată, pentru că pierderea părinților lui când era tânăr îl învățase că a iubi înseamnă a risca o pierdere devastatoare, de neînchipuit. Andreea recunoscu că se concentrase atât de mult pe a-și demonstra valoarea, pe a reuși singură, încât uitase pur și simplu să trăiască, să simtă.
„Suntem un dezastru amândoi”, râse Andreea, cuibărită la pieptul lui pe canapeaua veche din biroul improvizat de pe șantier. „Perfecți unul pentru celălalt.” Andrei îi sărută creștetul capului, cu o tandrețe care o topi.
„Dar o să facem lucrurile cum trebuie. Încet, fără să ne ascundem, fără secrete și absolut fără favoritisme la serviciu.” „De acord”, spuse ea hotărâtă. „Vreau să-mi câștig promovările prin merite proprii.” Andreea își înclină capul ca să-l privească, cu o sclipire ștrengară în ochi. „Deși să ieși cu șeful are și avantajele ei.”
„Cum ar fi?”, întrebă el, amuzat, cu un zâmbet care îi ajungea până în ochi. „Cum ar fi asta”, Andreea îl sărută din nou, lent, dulce, savurând faptul că în sfârșit putea să o facă fără vină, fără teamă, doar cu toată dragostea pe care o ținuse ascunsă ani de zile.
Trei luni mai târziu, Hotel Victoria își celebra aniversarea de 15 ani cu un bal și mai spectaculos decât cel de caritate. Andreea participă ca invitată de această dată, purtând o rochie argintie, fluidă, care făcu ochii lui Andrei să se întunece de pură admirație când trecu să o ia de acasă.
„Ești răpitoare”, spuse el, sărutându-i mâna ca un cavaler dintr-o altă epocă. „Nici tu nu arăți rău deloc”, răspunse Andreea, ajustându-i nodul de la cravată cu gesturi familiare. „Gata pentru debutul nostru oficial ca și cuplu?”
„Cu tine, mereu”, răspunse el fără ezitare. Salonul fremăta de elita bucureșteană, de oameni importanți și conversații strălucitoare, dar Andreea avea ochi doar pentru Andrei. Dansară, râseră, vorbiră cu investitori și angajați deopotrivă, firesc, asumați. Și când cineva făcu un comentariu tăios despre diferența de vârstă dintre ei, el pur și simplu o trase mai aproape și spuse cu o voce fermă, care nu admitea replică: „Sunt cel mai norocos bărbat din salonul ăsta. Și cine are o problemă cu asta, să vină să-mi spună mie în față.”
Aproape de miezul nopții, Radu îi găsi, cu un pahar de șampanie în mână și cu un zâmbet complice pe față. „Sunteți dezgustător de fericiți. Îmi vine să vomit. Sunt invidios.” „Înspăimântat, vrei să spui”, îl corectă Andrei, privindu-l pe cel mai bun prieten al lui peste capul Andreei. „Dacă asta nu merge, vă pierd pe amândoi.”
„Așa că faceți-mi favoarea și faceți să dureze pentru totdeauna. De acord?” spuse Radu, ridicând paharul. „Ăsta e planul”, confirmă Andrei, fără să ezite. „Bun. Pentru două noi începuturi”, toastă Radu, „și pentru a nu mai ține niciodată secrete față de cel mai bun prieten al tău.”
Ciocniră, iar Andreea simți o căldură care nu avea nicio legătură cu șampania răspândindu-i-se în piept. Asta era ceea ce își dorise dintotdeauna. Nu doar pe Andrei, ci asta: acceptarea firească, sprijinul, certitudinea că totul, în sfârșit, se așezase la locul lui.
Când noaptea începea să se stingă, Andrei o duse pe terasa hotelului, cu vedere la mare. Cerul Bucureștiului, pardon, al litoralului, strălucea în spatele lor, iar Marea Neagră se întindea întunecată și infinită în față. „Am ceva pentru tine”, spuse el, scoțând o cutiuță de catifea din buzunarul sacoului.
Inima Andreei se opri pentru o secundă. „Andrei, dacă ăla e ce cred eu că e, ieșim oficial de doar trei luni.” „Stai liniștită, nu e un inel”, râse el, deschizând cutia și dezvăluind un colier delicat din aur, cu un mic pandantiv în formă de cheie. „E cheia de la penthouse-ul meu. Vreau să ai cheia ta. Vreau să simți că aparții acolo, cu mine. Că e și casa ta.”
Ochii Andreei se umplură de lacrimi de fericire în timp ce el îi puse colierul la gât, cu degete care tremurau ușor. „Îmi place la nebunie. Te iubesc.” „Și eu te iubesc”, Andrei o întoarse cu fața spre el, cu mâinile pe talia ei. „Ai avut dreptate, știi? Eram un laș. Dar tu m-ai învățat că unele lucruri merită riscul. Merită să lupți pentru ele.”
„Doar unele”, glumi ea, ștergându-și o lacrimă. „Tu meriți fiecare risc, fiecare complicație, fiecare moment de teamă.” O sărută ușor, cu o promisiune. „Tu meriți totul, Andreea Marcu.”
Acolo, stând înlănțuiți, cu luminile orașului reflectându-se în mare și cu ecoul balului continuând înăuntru, Andreea se gândi la drumul lung pe care îl parcurseseră. De la priviri furate și livrări de cafea calculate, la acest moment de onestitate totală și angajament. Îl iubise pe Andrei Vasilescu în secret ani de zile, îl provocase și îl urmărise cu o determinare absolută, iar acum, în sfârșit, îl avea.
Nu pentru că îl epuizase cu insistențele, nici pentru că circumstanțele îi forțaseră mâna, ci pentru că el o alesese. Pentru că găsise curajul să vrea ceva pentru el însuși, să-și permită să fie fericit.
„La ce te gândești?”, murmură Andrei în părul ei. „La un final fericit”, spuse Andreea, „și la cum, uneori, cele mai bune finaluri sunt cele pentru care trebuie să lupți cel mai mult.”
„Ăsta nu e un final”, o corectă el, ridicându-i bărbia ca să o privească în ochi, cu o seriozitate plină de iubire. „Ăsta e doar începutul.”
Și în timp ce o săruta sub stelele de pe litoral, Andreea știu că avea dreptate. Povestea lor abia începea, plină de promisiuni, de posibilități și de o iubire care meritase fiecare secundă de așteptare, fiecare risc asumat, fiecare salt în gol făcut cu inima.
Cucerise pe cel mai bun prieten al fratelui ei, pe bărbatul pe care îl iubise în secret până când, în sfârșit, el recunoscu că o iubea la rândul lui. Iar acum aveau tot timpul din lume la dispoziție ca să descopere exact ce însemna asta.
Decise Andreea, zâmbind, ăsta era începutul perfect pentru iubirea lor perfect imperfectă.