PARTEA 1
„Un bărbat are nevoie de un moștenitor adevărat, Rodica… nu de o femeie stricată.”
Ștefan Moraru a rostit asta fără să-și ridice deloc tonul, de parcă ar fi comentat vremea de afară.
Rodica zăcea în continuare pe parchetul rece din camera copilului, cu palmele lipite peste pântecele gol, încă tremurând din pricina anesteziei și a veștii pe care o primise în dimineața aceea la Spitalul Regina Maria.
Era a patra ei pierdere.
A patra oară când ieșea dintr-o sală albă, imaculată, cu ochii uscați fiindcă plânsese până nu mai avusese lacrimi.
Al patrulea nume pe care nu apucase să-l treacă vreodată într-un certificat de naștere.
A patra tăcere care i se înfipsese adânc în piept, ca un cui ruginit.
A patra lovitură dată peste o iluzie pe care ea o pictase cu mâinile ei, cu o răbdare nesfârșită, în dormitorul acela din Primăverii.
Pe peretele principal se întindea un tei înflorit, pe care Rodica îl desenase săptămâni la rând, închipuindu-și un leagăn dedesubt, o păturică albă, un prunc dormind liniștit în timp ce lumina blândă a dimineții se strecura pe fereastră.
Însă în ziua aceea, camera mirosea doar a vopsea veche, a pudră de talc nefolosită și a promisiune moartă, ca un muzeu al lucrurilor care n-au fost niciodată.
Ștefan a intrat în încăpere trăgând după el două geamantane din piele fină, lucioasă.
Nu avea pe chip nici urmă de durere.
Nu adusese flori.
Nu adusese nici măcar un cuvânt de alinare, de om.
Adusese doar grabă, o grabă rece, de contract semnat în viteză.
„Am semnat deja tot ce trebuia”, a spus el, aruncând un plic galben peste leagănul gol, ca pe o factură aruncată pe masă. „Divorțul o să fie rapid. Îți las casa. Până la urmă, ți se potrivește perfect: mare, scumpă și goală.”
Rodica și-a ridicat privirea spre el, nevenindu-i să creadă.
„Divorț?”
Ștefan a zâmbit, cu aerul acela superior al omului care explică ceva evident unei persoane care pricepe mai greu.
„Andreea e însărcinată în patru luni. E băiat.”
Andreea.
Asistenta lui de 26 de ani.
Fata care apărea mereu la mesele de familie în rochii elegante, cu gene perfect arcuite și o voce mieros-dulce care îți întorcea stomacul pe dos.
Aceeași care îi spunea „doamna Rodica” cu un zâmbet de îngeraș prefăcut, uns cu toate alifiile.
„Ea a putut să-mi dea ce tu n-ai fost în stare”, a trântit Ștefan, fără să clipească.
Rodica a simțit cum ceva în interiorul ei se stinge brusc, ca o lumânare suflată într-o biserică pustie.
A vrut să țipe.
A vrut să se ridice în picioare.
A vrut să-i spună că e un nemernic fără inimă.
Dar trupul nu-i mai răspundea la comenzi, de parcă ar fi fost al altcuiva.
El s-a apropiat de ea, impecabil, cu ceasul lui de aur la mână și cu parfumul acela scump, pătrunzător, de parcă tocmai încheiase o afacere profitabilă, nu de parcă tocmai spulberase o viață întreagă.
„Numele meu de Moraru nu o să se piardă din cauza ta”, a zis el răspicat. „N-am de gând să-mi mai irosesc anii cu o femeie care nu e bună de mamă.”
Rodica și-a încleștat dinții până a simțit gust de fier.
„Să nu spui asta.”
Ștefan a scos un râs sec, gol, care a zgâriat aerul din cameră.
„E adevărul, Rodica. Și adevărul nu cere voie de la nimeni ca să existe.”
După aceea s-a îndreptat spre ușă, fără să se mai uite înapoi.
Înainte să iasă, s-a oprit preț de o secundă, cu mâna pe clanță.
„Eu și Andreea plecăm azi la Cluj. Familia ei știe deja. Mama mea la fel. Toată lumea înțelege că un Moraru are nevoie de un moștenitor care să-i ducă numele mai departe.”
Apoi a coborât scările de marmură cu pași apăsați, hotărâți.
Ușa de la intrare s-a trântit cu un zgomot surd, care a făcut să vibreze toată casa.
Afară a mârâit motorul mașinii lui negre, scumpe, și s-a pierdut în depărtare.
Iar Rodica a rămas singură, prăbușită lângă un leagăn care nu fusese folosit niciodată, înconjurată de o liniște care urla.
N-a știut cât timp a stat acolo, pe podea.
Poate minute.
Poate ore întregi.
Până când telefonul a început să-i vibreze în geantă, scoțând-o din amorțeală.
Cu mare greutate, l-a ajuns și l-a scos.
Pe ecran a apărut un număr salvat în secret, de aproape șase luni:
DGASPC – Programul de plasament familial.
Rodica a răspuns cu gâtlejul uscat, făcut praf.
„Doamna Rodica”, s-a auzit vocea unei asistente sociale de la celălalt capăt al firului. „Avem patru frați. Nimeni nu vrea să-i ia pe toți împreună. Sunt considerați cazuri dificile, cu dosare complicate. Dumneavoastră mai sunteți interesată?”
Rodica a privit leagănul gol.
A privit apoi teiul pictat pe perete, cu florile lui galbene, pline de viață.
Și, pentru prima dată în ziua aceea îngrozitoare, a înțeles ceva cu o limpezime dureroasă.
Ștefan nu-i luase absolut tot.
Doar eliberase locul, golise încăperea, făcând spațiu pentru un adevăr mult mai mare decât durerea ei.
Dar dacă el ar fi știut, măcar pentru o clipă, pe cine tocmai abandonase în casa aceea mare și rece, n-ar fi ieșit niciodată atât de liniștit, cu pasul acela sigur, pe ușă.
PARTEA A 2-A
Rodica a vândut vila înainte ca divorțul să împlinească o lună de zile.
N-a făcut-o pentru că Ștefan ar fi obligat-o, cu hârtii sau cu amenințări.
A făcut-o fiindcă fiecare perete din casa aceea îi repeta vocea lui, la nesfârșit, ca un disc stricat.
„Femeie stricată.”
„Nu ești bună de mamă.”
„Mare, scumpă și goală.”
Cu banii obținuți și-a cumpărat o casă veche în Cotroceni, din acelea cu curte largă, cu gresie tocită de zeci de pași, cu glicină cățărându-se pe ziduri și cu uși care scârțâiau ca și cum ar fi ascuns și ele secrete vechi de-o viață.
Acolo au ajuns cele patru cutremure ale ei.
Radu avea 9 ani și privirea unui adult obosit de lume. Nu-și lăsa ghiozdanul din mână nici măcar când dormea. Se așeza în fața fraților lui ca un câine de pază, gata oricând să muște pe oricine s-ar fi apropiat prea mult de ei.
Ioana avea 7. Aproape că nu vorbea deloc. Desfăcea radiouri, telecomenzi, blendere, jucării, orice avea șuruburi. Părea că trăiește într-o lume din capul ei, unde totul avea o logică pe care realitatea i-o furase de mult.
Vlad avea 5 ani și ascundea cornuri prin sertare, pentru că jura sus și tare că mâncarea se putea termina de pe o zi pe alta, fără avertisment.
Maria avea 3. Se trezea țipând în miez de noapte și nu se liniștea decât atunci când Rodica îi cânta „Trandafir de la Moldova” încet, cu buzele lipite de urechiușa ei.
Prima săptămână a fost un haos total.
S-au spart trei farfurii.
Vlad s-a băgat sub masă în timpul cinei și n-a mai vrut să iasă de acolo.
Radu a împins o psiholoagă pentru că a crezut că venise să o ia pe Maria de lângă ei.
Ioana a scos bateriile de la sonerie ca să nu mai poată intra nimeni în casă.
Iar Rodica a plâns ascunsă în baie de mai multe ori decât ar fi vrut vreodată să recunoască.
Nu era maternitatea pe care și-o imaginase în anii de așteptare.
Nu existau fotografii perfecte pentru rețelele sociale și nici leagăne albe, imaculate.
Existau țipete, exista frică, existau drumuri interminabile la instituții, programări la terapeuți, vecini bârfitori și învățătoare care vorbeau despre „copii complicați” de parcă ar fi fost niște cutii stricate, ireparabile.
Dar mai existau și mânuțe mici care o căutau pe a ei prin întuneric.
Existau desene lipite strâmb pe ușa frigiderului.
Existau nopți în care Maria adormea pe pieptul ei, cu răsuflarea caldă pe piele.
Exista Ioana, care îi lăsa pe masă un radio reparat, fără să spună niciun cuvânt.
Exista Vlad, care îi păstra o jumătate de pâine „în caz că mâine nu mai avem”.
Și exista Radu, serios, neîncrezător, care a întrebat-o într-o noapte, cu vocea stinsă:
„Tu o să pleci și tu?”
Rodica l-a privit drept în ochi.
„Nu.”
El n-a zâmbit.
Dar în noaptea aceea și-a lăsat ghiozdanul lângă pat, pentru prima oară.
Între timp, Ștefan apărea în revistele de scandal cu Andreea și cu fiul lor, Ștefănuț.
„Moștenitorul familiei Moraru”, scria pe o copertă lucioasă.
Andreea poza într-o rochie albă, ținându-și copilul în brațe ca pe un trofeu câștigat cu greu.
Ștefan zâmbea mândru, vorbind despre sânge, despre nume și despre viitorul imperiului lui.
De Crăciun, Rodica a primit o felicitare.
Era o fotografie cu ei trei în fața unui brad uriaș, plin de luminițe.
Dedesubt, Ștefan scrisese de mână, cu litere apăsate:
„Sper că ți-ai găsit liniștea în viața ta tihnită.”
Rodica a rupt-o în patru bucăți și a aruncat-o direct la gunoi.
Radu a găsit-o mai târziu, în coș.
„Ăsta e bărbatul care te-a făcut să plângi?”
Rodica n-a răspuns.
Radu și-a încleștat maxilarul.
„Atunci nu merită să stea în casa asta.”
Ea l-a strâns în brațe.
Pentru prima dată de când ieșise din spital, nu s-a mai simțit defectă.
Ca să-i întrețină, Rodica a deschis o mică firmă de consultanță educațională. Ajuta școli private și fundații să creeze programe pentru copiii cu traumă, burse și nevoi speciale.
Nu s-a îmbogățit peste noapte.
Dar plătea terapiile, uniformele, mâncarea, abonamentele de transport, rechizitele școlare și chiar mâncarea pentru câinele maidanez pe care Vlad îl salvase într-o după-amiază ploioasă.
Casa a încetat să mai miroasă a urgență și a spaimă.
A început să miroasă a ciorbă de fasole, a săpun de rufe, a teme făcute pe genunchi, a cozonac cald și a familie.
Dar Ștefan n-a suportat să o vadă ridicându-se din propria cenușă.
Doi ani mai târziu, Rodica a primit un e-mail de la o casă de avocatură corporatistă. Scria că firma ei de consultanță avea datorii uriașe către niște furnizori pe care ea nu-i contractase niciodată în viața ei. Dacă nu semna o cesiune prin care renunța la tot, aveau să-i blocheze conturile și să o târască prin tribunale până la faliment.
A citit documentul de trei ori, cu inima bătându-i în gât.
Ceva nu se lega.
Limbajul era mult prea agresiv, de hienă flămândă.
Datele proveneau din contracte vechi, din perioada căsniciei ei.
Și la finalul fișierului, aproape ascuns, ca o fantomă, apărea un logo abia vizibil.
Grupul Moraru Investiții.
Ioana, cu cei 9 ani ai ei, s-a așezat lângă ea și a arătat cu degetul spre ecran, cu siguranța unui detectiv.
„Mamă, desenul ăsta e pus peste celălalt. L-au acoperit prost, se vede umbra dedesubt.”
Rodica a simțit cum i se face frig, de parcă ar fi intrat într-un curent de aer înghețat.
Ștefan nu doar că o abandonase în cea mai neagră zi din viața ei.
Voia acum să-i distrugă și singurul lucru pe care ea îl construise din nimic, cu mâinile ei, după ce el plecase.
În noaptea aceea, când a verificat cu atenție fișierele atașate, a găsit unul care purta un nume ce i-a tăiat respirația:
„Strategie finală împotriva R. Ionescu.”
Nu l-a deschis imediat.
Îi tremurau mâinile atât de tare încât nu nimerea tastele.
Când, în sfârșit, și-a făcut curaj și l-a deschis, a văzut e-mailuri, plăți, instrucțiuni detaliate și o frază semnată chiar de Ștefan, cu aroganța lui caracteristică:
„Puneți presiune până vinde tot. Femeia asta nu are voie să crească folosind numele Moraru ca pe o umbră protectoare.”
Rodica a vomitat în chiuveta din bucătărie.
Apoi s-a spălat pe față cu apă rece, până a simțit că-și revine.
Și a salvat totul, fiecare fișier, fiecare dovadă.
Nu din frică.
Ci pentru memorie. Pentru ziua în care adevărul avea să iasă la lumină.
Ani de zile a rezistat.
Și-a vândut mașina.
A ipotecat casa pentru o perioadă, ca să plătească avocați.
A acceptat clienți dificili, care o storceau de energie.
A ținut workshop-uri până după miezul nopții.
A gătit orez cu ou când banii nu ajungeau pentru mai mult.
Copiii ei au văzut-o plângând în fața laptopului, cu capul în mâini.
Au văzut-o semnând înțelegeri nedrepte, cu un nod în gât.
Au văzut-o trezindu-se la cinci dimineața ca să le facă pachetul pentru școală.
Dar au văzut și ceva mult mai important decât toate astea.
Au văzut că nu se frângea.
Au trecut 17 ani.
Radu a studiat Dreptul la Universitatea din București și apoi finanțe corporatiste la Londra.
Ioana a devenit un expert în securitate cibernetică, din aceia care găsesc o factură îngropată în servere vechi cum ai găsi o monedă pierdută sub canapea.
Vlad, băiețelul care ascundea pâine, s-a transformat într-un analist financiar redutabil. Înțelegea foamea, și tocmai de aceea înțelegea riscul, datoria și ambiția bolnavă a bărbaților care se joacă cu banii altora.
Maria, fetița cu coșmaruri, a ajuns să conducă o agenție de comunicare capabilă să ridice o reputație din noroi… sau să o scufunde definitiv într-o singură oră.
Rodica a fondat împreună cu ei Quetzal Capital.
La început era un fond mic, creat pentru a salva școli, afaceri de familie și proiecte sociale sufocate de datorii abuzive.
Apoi a crescut.
Și a crescut enorm.
N-a vorbit niciodată despre răzbunare.
Dar într-o seară, Radu a lăsat un dosar negru pe biroul ei.
„Asta nu e răzbunare, mamă. E consecință.”
Înăuntru era toată prăbușirea Grupului Moraru.
Împrumuturi imposibil de plătit.
Lucrări supraevaluate cu milioane de euro.
Firme-fantomă.
Contracte false.
Datorii în dolari care nu mai puteau fi acoperite.
Și Ștefănuț, faimosul moștenitor, pierzând milioane la pariuri în Cluj, la cazinouri în Las Vegas și în Macao.
Andreea locuia deja aproape tot anul la Madrid, mutând bijuterii, proprietăți și avocați dintr-o țară în alta înainte ca vaporul să se scufunde de tot.
Ștefan avea nevoie disperată de bani.
De aceea a organizat o gală luxoasă la Ateneul Român, ca să primească un fond privat de investiții care îi cumpărase mare parte din datorie.
Ce nu știa el era că acel fond se numea Quetzal Capital.
Cu o seară înainte, Rodica a primit un mesaj de la un număr necunoscut.
„Știu că tu ești în spatele acestei mișcări. Nu face scandal. Există lucruri pe care o familie decentă nu le expune în public.”
Era Ștefan.
Rodica i-a răspuns cu o singură linie, scurtă și tăioasă:
„Ai încetat să-mi fii familie în ziua în care m-ai lăsat pe podeaua din camera aceea.”
A doua zi, înainte de gală, cei patru copii ai ei s-au adunat cu ea în biroul de pe Calea Victoriei.
De la etajul 30 se vedea orașul aprins, viu, indiferent la bărbații care cred că banii îi fac nemuritori.
Radu a închis dosarul cu un gest ferm.
„Avem datoriile, avem procesele-verbale ale consiliului și transferurile către conturile lui Ștefănuț. Dar ne lipsește piesa care leagă totul de atacul asupra firmei tale de consultanță.”
Ioana a ridicat un stick de memorie albastru.
„Nu mai lipsește. L-am găsit azi-noapte într-un backup vechi. E semnat de Ștefan.”
Rodica a simțit cum se schimbă aerul din încăpere.
Nu mai era doar durerea ei.
Era dovada că Ștefan își folosise puterea ca să o pedepsească pentru că supraviețuise.
Vlad a privit-o cu grijă.
„Chiar vrei să faci totul public?”
Rodica s-a uitat la cei patru copii ai ei.
Aceiași care veniseră într-o zi cu ghiozdane rupte și cu frica în ochi.
Acum stăteau în picioare, drepți, strălucind cu o demnitate pe care nimeni nu le-o dăduse pe tavă.
„Da”, a spus ea. „Dar nu din ură. Ci pentru toate femeile cărora li s-a spus vreodată că nu valorează nimic.”
În seara aceea, Ștefan a urcat pe scenă cu zâmbetul lui de televizor.
A vorbit despre moștenire.
Despre nume.
Despre sânge.
Despre viitor.
A spus că Grupul Moraru era o instituție românească, o familie puternică, o istorie care nu putea să se termine din cauza unor „zvonuri financiare”.
Invitații au aplaudat.
Bancheri.
Asociați.
Politicieni.
Oameni de afaceri.
Lume care altădată ar fi ignorat-o pe Rodica dacă ar fi văzut-o plângând pe un hol.
Atunci, ușile salonului s-au deschis larg.
Mai întâi au intrat Radu, Ioana, Vlad și Maria.
După ei a intrat Rodica.
Îmbrăcată în alb.
Liniștită.
Fără grabă.
Ștefan s-a oprit la jumătatea frazei.
Paharul i-a rămas suspendat în mână, în aer.
A recunoscut-o.
Și zâmbetul i-a murit pe buze.
„Rodica”, a spus el în microfon, încercând să râdă forțat. „Nu știam că evenimentul acceptă vizite personale.”
Ea s-a apropiat de scenă, cu pași măsurați.
„Nu vin în vizită.”
Radu a urcat treptele și i-a întins un document.
„Domnule Moraru, Quetzal Capital este acționarul majoritar al datoriei dumneavoastră. De la ora șase după-amiaza, controlează și consiliul de administrație al grupului.”
Murmurul a explodat în sală ca un val.
Ștefan a deschis documentul.
Chipul i s-a făcut cenușiu.
„Asta e imposibil.”
Ioana și-a conectat tableta la ecranul gigant.
Acolo unde înainte rulau fraze pompoase despre moștenire, au apărut e-mailuri, transferuri bancare, contracte și semnături.
„Acestea sunt firme fantomă folosite pentru a scoate bani din Grupul Moraru”, a spus Ioana cu vocea fermă, clară. „Iar aceasta este ordinul original prin care s-a dispus atacarea firmei de consultanță a Rodicăi Moraru acum 17 ani.”
Numele Rodicăi a apărut pe ecranul imens din sală.
Umilința ei, transformată acum în probă juridică, proiectată pentru toată lumea.
Maria a ridicat telefonul.
„Presa a primit deja totul. Asociații la fel. Parchetul și Comisia Bancară, de asemenea.”
Ștefan a strâns microfonul în pumn până i s-au albit degetele.
„Asta e manipulare! Femeia asta e ranchiunoasă pentru că n-a fost în stare să-mi dea copii!”
Sala a înghețat. O liniște de gheață s-a lăsat peste toți.
Rodica a urcat pe scenă.
Nu a țipat.
Nu mai avea nevoie să țipe.
„Tu m-ai numit stricată când mi-am pierdut al patrulea copil”, a spus ea, cu o voce care tăia aerul. „M-ai lăsat aruncată pe jos, într-o cameră goală. Ai plecat cu Andreea pentru că era însărcinată. Iar când eu m-am ridicat, când am adoptat patru copii pe care nimeni nu voia să-i primească împreună, tu ai dat ordin să-mi fie distrusă munca.”
Andreea stătea printre invitați, într-o rochie roșie, cu fața împietrită.
Nu părea surprinsă.
Părea că face calcule.
Ștefan a căutat-o din priviri, disperat.
„Spune-le că e o minciună.”
Andreea și-a coborât ochii în podea.
Radu a scos o altă foaie din dosar.
„Doamnă Andreea, avem și mesajele dumneavoastră. Ați autorizat plăți dintr-un cont din Cipru și ați primit bijuterii cumpărate cu bani deturnați din firmă.”
Andreea s-a ridicat tremurând din tot corpul.
„Ștefan mi-a spus că sunt bani de familie.”
De la o masă apropiată, Ștefănuț a izbucnit într-un suspin înăbușit.
Marele moștenitor Moraru avea cearcăne adânci și fața unui copil pierdut, care nu mai știe drumul spre casă.
„Eu am declarat deja”, a spus el cu vocea frântă. „Tata mi-a acoperit datoriile la jocuri de noroc ca să mă oblige să semnez documente. Am predat totul azi-dimineață.”
Ștefan l-a privit ca și cum ar fi fost înjunghiat pe la spate.
„Ești fiul meu.”
Ștefănuț a plâns.
„Nu. Eu am fost doar scuza ta.”
Fraza aceea a căzut peste sală mai greu decât orice strigăt.
În acel moment au intrat agenții de la Parchet și reprezentanții Comisiei Bancare.
N-a fost nicio urmărire.
N-au fost lovituri.
Doar sunetul sec, definitiv, al realității care se închidea peste el ca o ușă de fier.
I-au cerut lui Ștefan să-i însoțească.
El a încercat să-și aranjeze sacoul, să mai salveze o fărâmă de demnitate.
Dar nimeni nu l-a apărat.
Aceiași oameni care îl aplaudau până atunci și-au ferit privirea.
Înainte să iasă, s-a oprit în fața Rodicăi.
„Asta voiai? Să mă vezi distrus?”
Rodica l-a privit drept în față, fără ură.
„Nu. Voiam să te oprești din a-i distruge pe alții.”
Pentru prima dată în viața lui, Ștefan n-a avut niciun răspuns.
Zilele care au urmat au fost un incendiu de proporții.
Conturile Grupului Moraru au fost înghețate.
Andreea a cedat proprietăți pentru a negocia cu procurorii.
Ștefănuț a intrat la dezintoxicare pentru dependența lui de jocuri de noroc.
Ștefan a fost pus sub acuzare pentru fraudă și spălare de bani.
Numele lui a apărut în toate ziarele, dar nu pentru moștenirea pe care și-o dorise.
Ci pentru rușine.
Rodica n-a sărbătorit cu șampanie.
În seara aceea și-a dus copiii la un restaurant simplu în Tineretului, același loc unde, cu ani în urmă, împărțeau o porție de sarmale pentru că nu-și permiteau cinci meniuri complete.
Radu și-a scos cravata.
Ioana a comandat cremă de zahăr ars.
Vlad a verificat să lase un bacșiș generos.
Maria a râs pentru prima dată după ore întregi.
Rodica i-a privit și a simțit un nod în gât.
Nu erau perfecți.
Avea fiecare cicatricile lui.
Avea fiecare nopți care încă dureau.
Dar erau o familie.
Nu prin sânge.
Prin alegere.
Prin faptul că rămăseseră atunci când era mult mai ușor să pleci.
Săptămâni mai târziu, DGASPC-ul a sunat din nou.
Un centru de plasament din Ferentari era pe punctul de a se închide.
Aproape 100 de copii urmau să fie separați.
Rodica s-a dus acolo a doua zi.
Clădirea mirosea a clor, a supă chioară și a frică.
În curte, o fetiță de 6 ani a privit-o strângând la piept o păpușă fără o mână.
„Dumneavoastră o să plecați și dumneavoastră?”, a întrebat ea cu o voce mică.
Rodica s-a aplecat în fața ei.
„Nu”, a spus. „Eu am învățat deja să rămân.”
Quetzal Capital a finanțat centrul acela.
Apoi altul.
Apoi burse, terapii și programe pentru frații pe care nimeni nu voia să-i despartă.
Fiecare inaugurare îi amintea de camera aceea goală.
De teiul acela pictat pe perete.
De insulta aceea care aproape o convinsese că nu e bună de nimic.
Ștefan își dorise un moștenitor ca să-i repete numele.
Rodica a crescut patru copii care au schimbat destinul a sute de alții.
Și când cineva o întreba dacă o durea că n-a avut moștenirea pe care el o cerea cu atâta înverșunare, ea zâmbea, își privea familia, privea copiii alergând liberi prin curte și se gândea că n-a fost niciodată o femeie stricată.
A fost pământul pe care, în sfârșit, a putut să crească o pădure întreagă.